Dacă pornim de la premisa că toţi oamenii cred în ceva, atunci ar însemna că găsirea crezului personal e o etapă obligatorie în dezvoltarea individului.
Majoritatea oamenilor (sau cel puţin aşa spun statisticile) cred într-o divinitate atotputernică, numind-o Dumnezeu, Alah, Ceauşescu etc. şi sunt convinşi că religia lor e cea adevărată.
Alţii, poate la fel de numeroşi, dar necuprinşi în statistici, cred în bani, după principiul că banul înseamnă, în esenţă, valoare. Aşadar, toată viaţa lor gravitează în jurul acestora.
În sfârşit, unii cred în numere, în dovezi empirice, declarându-se atei şi proslăvind raţiunea. Preoţii acestei credinţe nu sunt alţii decât oamenii de ştiinţă.
Desigur, ar mai fi şi alte chestii în care mai cred oamenii, dar, la un moment dat, oricare dintre aceştia ar putea suferi o mare deziluzie: Dumnezeu, chiar dacă există, s-ar putea să nu-i prea pese de noi; banii nu înseamnă neapărat valoare; ştiinţa nu e decât o religie ascunsă în spatele raţiunii. Astfel, pot ajunge nihilişti.
În loc de concluzie, o melodie foarte… conformistă:
(The Blanks – Charles in Charge)
Ai citit Dostoievski – Fratii Karamazov?
Nope, not yet.
De ce?
Ai sa gasesti acolo o parabola pe care intentiona unul din personaje (Ivan Feodorovici Karamazov) sa o scrie, parabola Marelui inchizitor. In parabola este prezentat un intreg conflict pe baza naturii umane si a manifestarii credintei acestuia, in principal in legatura cu divinitatea, dar se mai si generalizeaza pe alocuri. Ar trebui sa citesti
chiar daca intra la lectura kilometrica 
Ok, mersi de recomandare.
Sa traiesti!
Chiar nu-i atât de simplu… știi care-i faza? Problema nu se pune așa: dacă Dumnezeu există, nu-i pasă de noi… ideea este că noi suntem fundamental diferiți și inferiori în fața deității; astfel, nici nu se poate pune problema să rezonăm cu ființa supremă. O să scriu cândva despre asta pe blogul meu (când oi avea timp și chef, că și-așa nu am mai scris de un car de ani). În fine, știu, tu vorbeai oarecum despre altceva, însă am simțit nevoia să las aceste rânduri.
Ok, aştept articolul, ca să ne putem duela cum se cuvine.
Existentialismul se diferentiaza de celelalte scoli de filozofie europene traditionale descartiene prin respingerea ideii ca singura realitate ce poate fi cunoscuta este cea a constientei rationale.
Intre existentialisti exista sciziuni de opinie intre cei care nu concep fundamentele filozofiei existentiale fara relatia dintre om si d-zeu si cei care accepta proclamatia mortii lui d-zeu data de Nietzsche. Credinta in d-zeu este o alegere personala facuta in baza pasiunii, credintei, observatiei sau doar a experientei. La fel cum existentialistii atei sunt liberi sa aleaga a nu crede, existentialistii teisti pot alege la fel de liber sa creada in d-zeu, in ciuda indoielilor, sa aiba credinta ca d-zeu exista si ca este unul bun.
Un alt tip de existentialism este cel agnostic. Existentialistii agnostici nu pretind in nici un fel ca stiu sau nu daca exista ceva mai mare decat realitatea prezenta ; indiferent daca exista sau nu, este imposibil pentru mintea umana sau daca nu imposibil, atunci foarte greu de a stii acest lucru.
Acum, revenind la curentul nihilitic, multi considera nihilismul o filozofie luciferica prinsa in absurditate si egocentrism. Fals. Nihilismul darama falsele valori, absurditatile sociale, scutura si dezvaluie logica schizoida si pune la indoiala credinta.
Omul modern, dotat cu ratiune si stiinta ( homo sapiens inzestrat cu homo cogitarius ), are tot dreptul sa-si explice existentialismul si universul, fara sa fie constrans de recunoasterea existentei creatorului.
“Astfel, pot ajunge nihilişti.”
N-am inteles daca esti pro sau impotriva acestui curent.
În primul rând, ţin să-ţi mulţumesc pentru aportul de informaţie adus prin comentariul tău.
În al doilea rând, e bine dacă n-ai reuşit să-ţi dai seama dacă sunt pro sau contra nihilismului deoarece vroiam să fiu imparţial, întrucât articolul avea ca subiect credinţa în general şi nu o anumită credinţă sau doctrină.
Cred că o persoană ar trebui să facă periodic o introspecţie asupra principiilor sale fundamentale de viaţă pentru a nu deveni mărginit de propriile concepţii. Asta ar putea fi concluzia articolului.
“De cand am inceput studiul inconstientului imi par mie insumi extrem de interesant ; pacat numai ca trebuie pastrata tacerea despre ce este mai intim” – Freud