Omenirea nu îşi rezolvă niciuna din problemele ei, ci doar se chinuie să supravieţuiască.

Te-ai întrebat vreodată de ce ai avut în orar până în clasa a 10-a ore ca muzică şi desen? Adică, la ce te ajută, mai ales toate lecţiile alea despre istoria muzicii sau a picturii? Că până la urmă e tot aia, în esenţă.

Spre exemplu, muzica ce se ascultă azi nu e diferită esenţial de cea de acum 200 de ani pentru că acum, ca şi atunci, exprimă sentimente umane, numai că într-o altă formă, adaptată epocii. Evoluează doar instrumentele şi ritmurile, dar ideea e aceeaşi. Atât maneliştii de azi cât şi lătarii de ieri le zic tot de veselie, de dor sau de supărare. La fel, compozitorii de muzică cultă de atunci au devenit artiştii electronica de acum.

Pe de altă parte, acum 200 de ani nu exista rock-ul şi cu atât mai puţin punk-ul pentru că nu exista nici măcar chitara electrică. Astfel, spectrul emoţiilor ce puteau fi exprimate prin muzică a fost completat cu sentimentul rebeliunii, al refuzului integrării în societatea curentă sau al disperării violente.

La fel se pot analiza şi artele plastice: au evoluat mult de la palidele reprezentări din epoca medievală, trecând prin renaştere şi până la ultimele curente avangardiste. Însă, cu te ajută această dezvoltare şi diversitate? Dacă nu simţi nicio diferenţă între un tablou de-al lui Rubens şi posterul celui mai nou film de vară, probabil nu te ajută cu nimic.

Arta nu îţi aduce niciun beneficiu material (decât dacă eşti în breaslă), dar te poate ajuta să uiţi, să-ţi aminteşti, să te bucuri, să te întristezi, să găseşti înţelesuri acolo unde nu sunt sau să vezi lumea din altă perspectivă.