Câteodată ai ocazia să dai peste nişte oameni care pur şi simplu te uimesc prin modul lor de a gândi; te fac să te întrebi dacă merită să te agiţi pentru ceea ce te agiţi. Un astfel de om pare să fie inventatorul Justin Capră:

Am fost invitat să rămân în Italia, America, Germania, Canada… Credeţi că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România…

Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învăţând voi fi mai liber şi mai fericit. Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învăţătură ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponenţial aria de necunoaştere. Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce adevăr egal subiectiv?

Justin Capră: inventator, măturător, filozof şi pustnic.

Dacă pornim de la premisa că toţi oamenii cred în ceva, atunci ar însemna că găsirea crezului personal e o etapă obligatorie în dezvoltarea individului.

Majoritatea oamenilor (sau cel puţin aşa spun statisticile) cred într-o divinitate atotputernică, numind-o Dumnezeu, Alah, Ceauşescu etc. şi sunt convinşi că religia lor e cea adevărată.

Alţii, poate la fel de numeroşi, dar necuprinşi în statistici, cred în bani, după principiul că banul înseamnă, în esenţă, valoare. Aşadar, toată viaţa lor gravitează în jurul acestuia.

În sfârşit, unii cred în numere, în dovezi empirice, declarându-se atei şi proslăvind raţiunea. Preoţii acestei credinţe nu sunt alţii decât oamenii de ştiinţă.

Desigur, ar mai fi şi alte chestii în care mai cred oamenii, dar, la un moment dat, oricare dintre aceştia ar putea suferi o mare deziluzie: Dumnezeu, chiar dacă există, s-ar putea să nu prea-i pese de noi; banii nu înseamnă neapărat valoare; ştiinţa nu e decât o religie ascunsă în spatele raţiunii. Astfel, pot ajunge nihilişti.

În loc de concluzie, o melodie foarte… conformistă:

(The Blanks - Charles in Charge)